Dragonul 32

Dragonul dintre lumi

Dragonul 32 chiar există. Este camuflat într-un tramvai din București, care leagă Piața Unirii de depoul Alexandria. Timp de mai mulți ani, primăvară, vară, toamnă sau iarnă, eu și fiica mea, Teodora, am călătorit cu el. Spre și dinspre școală. Uneori era liber, dar de cele mai multe ori era foarte plin. „De ce se înghesuie toată lumea în tramvaiul ăsta?” m-a întrebat într-o zi Teodora, abia ițindu-și nasul dintre două sacoșe uriașe de rafie.

A fost întrebarea de la care a început povestea. Căci m-a făcut atentă și m-a conectat la lumea tramvaiului 32 și la ce îl făcea să fie atât de căutat. Am observat de atunci, cu Teodora alături, că tramvaiul leagă două lumi, lumea centrului de lumea periferiei, lumea de la poalele Mitropoliei, cu fragilele case vechi, cu stucaturi și dantele, acum în paragină, de lumea cenușie și impersonală a blocurilor de opt etaje din cartierele-dormitoare de la marginea orașului. Am văzut cum și oamenii din tramvai se transformau, în funcție de direcția în care circulau. Erau domnii în costum, care mergeau la birourile din centru, dar și gospodinele, cerșetorii și precupețele, care călătoreau spre Piața Rahova.

Vedeam cum burta tramvaiului devenea ea însăși o lume colorată, gălăgioasă, interesantă, plină de povești. Cine erau toți acești oameni? De ce se urcau zilnic în tramvai? Oare vedeau și ei ceea ce vedeam noi zilnic pe geam?

„Dragonul 32” este o poveste și o călătorie. Este invitația mea de a fi atenți la lumea din jur, de a deschide ochii spre minunile care se ascund la tot pasul. Nu e nevoie să călătoriți jumătate de lume pentru a vedea palate, piramide, uriași sau dinozauri. Toate acestea pot fi văzute și din burta unui tramvai banal din București, care merge de la Piața Unirii la depoul Alexandria. Trebuie doar să aveți ochii și mintea larg deschise și, desigur, inimi de cavaler(ă).

Cling-cling-cling, nu mai stați pe gânduri și poftiți în Dragonul 32!

Victoria Pătrașcu

— Firfirică, strigă fetița, de afară dragonul seamănă cu un tramvai. De ce? — S-a deghizat din nou, hoțomanul. Ca să nu știe oamenii cine este de fapt. — Aha, înțeleg. Ce șmecher! Vii cu noi spre casă? Firfirică oftează adânc. — Nu pot. N-am cum să plec. — Nu te duci acasă? Firfirică o privește pe mama, iar mama se uită la Firfirică. Și stelele se oglindesc așa de adânc în ochii mamei că ai putea crede că sunt ape mișcătoare. — Nu, spune moșulețul. Aici e casa mea. Teo se întristează. — Nu ai casă? Firfirică râde zgomotos, lovindu-se peste burtă. — Cum să n-am. Glumești? Ce casă mai grozavă decât burta Dragonului 32 știi tu? Nu-ți dai seama că i-ar fi urât fără mine? Așa, are cu cine să mai povestească. O să am grijă de el până te întorci. Ne vedem curând. — Da, mâine. Mâine-dimineață. Teo îl îmbrățișează și se îndepărtează, cu mama de mână. E atât de fericită! Mai întoarce o dată capul să-și vadă dragonul. E mare și lung și și-a închis ochii strălucitori. — L-am obosit, bietul de el. Îl las să doarmă. Mâine pornim din nou în aventură!

 

VICTORIA PĂTRAȘCU este o căutătoare de povești. Le-a întâlnit prima dată în copilărie, în biblioteca părinților, la Râmnicu Vâlcea. Le-a urmărit pe un drum care a dus-o până la Facultatea de Litere din București. Aici a descoperit în câte forme se pot așeza poveștile și a vrut să încerce să le modeleze. Le-a așezat în textele scurte ale știrilor, în ritmul domol al reportajelor sau în jocul de ping-pong al interviurilor. Mai târziu, în piese de teatru și cărți pentru copii. Cu timpul, a descoperit și locuri tainice, unde le place poveștilor să se ascundă: într-un desen pe nisip, pe dosul unei frunze, sub plapuma bunicii sau în scorbura unui stejar pitic. Le-a scos de acolo și le-a aruncat în lume.

MIHAELA PARASCHIVU a absolvit Universitatea Națională de Arte din București în 2009, iar în prezent locuiește și lucrează ca artist independent la Roma. A început să deseneze de mică, dar să nu vă imaginați că a desenat fără întrerupere. Dimpotrivă, s-a oprit de foarte multe ori, încercând să exploreze și alte lumi, adunând experiențe și povești ce, speră ea, odată împărtășite, ar putea schimba măcar un pic lumea. Mihaela este o visătoare și cel mai probabil va rămâne așa, o cavaleră ce luptă în apărarea ținutului poveștilor, înarmată cu creioane colorate și hârtie alb-gălbuie. Mai multe detalii despre lucrările sale pot fi găsite la www.mihaelaparaschivu.com.