Est, spre Siberia

Undeva în vara lui 2009 mă suiam pe motocicletul Doyle și plecam spre Mongolia. Era prima călătorie de genul ăla la care mă înhămam și mi-e greu să descriu ce era în sufletul meu. Citisem cărți, văzusem filme, întorsesem internetul de câteva ori pe dos, dar nu cunoscusem personal pe nimeni care să se fi încumetat la o călătorie mai spre Est, mai departe. De-atunci până acum s-a așternut un praf fin peste teancul de amintiri. Am mai fost, între timp, în alte plimbări motociclistice la fel de lungi, și încă o dată până acolo și-napoi, dar n-a fost la fel. Pentru că n-am fost singur.

Singurătatea, cred, e o chestiune complicată. Și, cumva, aș îndrăzni să spun că nu e pentru oricine. Mai e ceva: cu siguranță sunt mai multe feluri de singurătăți. Asta, cea motociclistică, e, după mine, ’a mai a dracului. Pentru că se întâmplă ceva aparte în momentul în care îți tragi casca pe cap. E ca un zăvor pe care-l tragi după tine când intri în camera aia sferică în care ești doar tu cu tine, indiferent dacă pleci singur, în grup, sau chiar cu pasager. Iar, peste asta, mai e Estul. Direcția în care parcă-ți tragi cască peste cască, peste cască, pe măsură ce te îndepărtezi. Plus că, lăsând abstractul la o parte, Cristian a fost singur. Adică singur. Adică nu că singur, dar pe porțiuni de sute de kilometri numai țânțarii i-au ținut de urât. Și când te întâlnești cu tine e greu. Mai ales în Siberia, care nu iartă. De asta, cred eu, o să găsiți cartea Est, spre Siberia cel puțin interesantă. Pentru că o să aveți astfel șansa voyeuristică de a fi în casca autorului. Pentru că ce-o să citiți, vă spun eu, în casca aia s-a scris. (Mihai Barbu)