Înalta societate: noblesse

Alexander von Schönburg, temut cronicar monden, priveşte în urmă la viaţa fără griji, extravagantă şi uneori decadentă a celor bogaţi şi frumoşi, de dinaintea prăbuşirii pieţelor financiare. Şi le propune cititorilor săi să-l însoţească într-o expediţie printr-o lume, devenită între timp de poveste, a miliardarilor care îşi proiectează submarine, a bebeluşilor care au legitimaţii de frequent flyer şi a doamnelor care îşi injectează scurt o doză de neurotoxină în pomeţi, spre înviorare, în pauza de masă. Observaţiile sale asupra celei mai alese societăţi sunt o retrospectivă tăioasă şi adorabil de ironică a unei perioade care, astăzi, mai aminteşte doar de un dans pe marginea prăpastiei. Un prânz pe domeniul englez din Oxfordshire a fost dintotdeauna o piatră de încercare. Aşa cum orice invitaţie la masa unui aristocrat englez este o piatră de încercare. Și pretinde disciplină de fier. Nu, în ceea ce priveşte manierele la masă şi ţinuta e cât de cât uşor să te adaptezi uzanţelor englezeşti (When in Rome, do as the Romans do!) – conversaţia, în schimb, are propriile ei legi în Anglia. Legi cu totul diferite de normele noastre continentale, unde eticheta a fost impusă, în primul rând, de geniul francez predominant în Europa la mijlocul secolului al XVIII-lea. Francezul, la rândul său, după credem că ştim, nu are umor, ci spirit, esprit. Diferenţa fiind că spiritul este preţios, superior şi uneori chiar sarcastic, în vreme ce umorul se străduieşte să rămână inofensiv. O persoană cu umor se iubeşte pe sine şi îşi iubeşte semenii, dar poate glumi ofensator doar la adresa sa, în cel mai rău caz. Homme d’esprit nu se iubeşte nici pe sine, şi nu îşi iubeşte nici semenii şi i se potriveşte de minune cunoscuta cugetare a irlandezului Oscar Wilde: „Mai bine îmi pierd un prieten bun, decât să ratez o glumă bună!“