Întâlniri solare

Aceste intâlniri și dialoguri sunt trăite în mod intuitiv, fără nici o formă religioasă. Concepția agnostică despre lume m-a insotit până atunci. Aceste texte reprezintă un parcurs neașteptat pe care l-am trăit cu o mare intensitate. Sentimentul si perceptia pe care le aveam asupra vieții s-au schimbat radical.
Un cuvânt mai profund s-a dezvăluit in ființa mea, acela care stă de veghe, poate, în fiecare dintre noi. Acest cuvânt m-a invitat sa mă apropiu de o conștiința nouă și de Unitatea vieții.
Experienta personală care e evocată aici, imi pare de natură secundară. Ea sevește doar de suport pentru o transformare la care am fost invitată fără să fie initiativa mea. E oricum posibil ca transformarea să fi fost pregatită de o cale parcursă anterior.
Propun celor interesați de aceste texte, și pentru care numele de Crist e atașat unei credințe sau a unei  necredințe, să nu dea acestui nume decât o singura semnificație, aceea de „Sursă a Iubirii”. În Intâlniri Solare  Isus reprezintă această sursă și eu sunt prima a fi surprinsă, având în vedere ideile pe care mă bazam până în prezent.
Prin tot ceea ce este spus în aceste scrieri, sunt adusă să mă pun în discuție cu delicatețe și exigență. Nu îmi este ușor să renunț la maniera mea obișnuită de a gândi și să nu mai fiu în accord cu mediul meu cultural și social. Dar asta mi se cere. Experiența se deschide constant spre „Necunoscut” și punctele de vedere se schimbă pe parcurs ca și cum s-ar ajusta la etapele căii.
De fapt, nu înțeleg din punct de vedere rațional ceea ce mi s-a întâmplat și cred că trebuie să fiu destul de modestă pentru a accepta că explicațiile sunt în zadar.
O altă „stare de a fi” îmi este propusă, este reflexia unui sine debarasat de frică și condiționări. Această „stare de a fi” îmi este prezentată printr-o imagine solară a lui Isus, care e doar bucurie, compasiune, companie indulgentă și atentă pentru fiecare pas efectuat pe acestă cale. Nodurile fricii și vinovației sunt desfăcute, unul câte unul cu dulceață și răbdare. Și pe măsură ce înaintez în această experiență, observ născându-se, subjugată, suflul unei libertăți fără limite. Ea pare să fie în corelație cu un sentiment și chiar cu senzația unei transformări a celulelor corpului meu.
Această imagine radiantă a lui Isus anunță nașterea unei epoci noi, în care umanitatea descoperă posibilități noi, sau puțin cunoscute până în prezent, chiar dacă sunt evocate circumstanțe dificile de trăit în limitele unui viitor destul de aproape.
 


 
Experiența descrisă în această carte se continuă, întotdeauna reînnoită, întotdeauna diferită, dar să vorbesc acum despre începuturile acestei „ Aventuri a Sufletului”.
În timp ce scriam, nu aveam nici un spațiu de observare, trăiam transformarea într-o uimire și stupefacție totală. O trăiam câteodată și prin cuvintele pe care le scriam.
Incertitudinea față de sănătatea mea mentală și îndoiala erau măturate treptat de către un elan vital care răsturna totul în urma lui. Dar mi se pare indispensabil de a plasa acest parcurs într-un anumit timp dat, experientele trăite de mine au un caracter relativ. Ele nu trebuie în nici un caz să servescă de exemplu sau de credo pentru că derularea lor face să se nască alte perspective. Aceste peisaje noi, ele la rândul lor sunt chemate să se schimbe.
Consider deci acum că această carte nu poate fi decât un ferment pentru imaginație, o sămânță plantată în sufletul celor care sunt gata pentru noi creații, pentru o inspirație diferită. O inspirație a cărui suflu ar putea ușura viața cotidiană și ar putea dezvolta sentimentul de libertate creatoare care ne lipsește.
Aceasta iubire nebună, de neînțeles, fără măsură, pe care imaginea lui Isus a provocat-o în mine (fără nici o pregătire) s-a interiorizat, s-a transformat, armonizat într-o integrare zilnică. Întălnirea cu Isus se clarifică un pic diferit astăzi. Ea se prezintă acum ca o întâlnire cu acea parte din mine care este „una” si mă releagă la infinit. Asta nu schimbă cu nimic faptul că această „cale a Iubirii” dă atâta bucurie că nu pot să o descriu. Ea adună, înglobează, reunește bucățile din mine care sunt ceilalți, evenimentele, bunăstarea sau suferința fiecăruia, ...etc, toate aceste proiecții ale spiritului care îmi apareau separate.
Această trecere în unitate reîncepe în fiecare minut: imposibil de a o reține, de a o cronometra, de a face din ea o posesie. Fluturele prizonier moare în plasă. Dar de fiecare dată când dorința de a poseda este abandonată, când abandonul se instalează, mișcarea către unitate strălucește în soarele libertății. Atunci armonia și râsul interior se recreează și zboară către „Necunoscutul” unui prezent fără limite.
Au trecut opt ani de la începutul acelei aventuri și pentru cei ce nu sunt pregatiți să intre în descierea unei experiențe iraționale, trebuie să povestesc premizele.
Eram din copilărie de o tristețe profundă, o așteptare disperată, aproape inconștientă. Am înțeles de puțin timp că îmi era groază să fiu în viață pentru că eram separată de Ființă, de Unitate, de mine însămi. Așteptam de fapt ACEL ce este Totul, Mult Iubitul, Sursa, Viața sau divinul dacă preferați acest cuvânt.
Această durere fără remediu, pe care părinții mei nu o înțelegeau de unde vine, s-a prelungit în timpul adolescenței și a vârstei maturității. Eram tot timpul bolnavă și încercam în van să-mi adun bucățile din mine, de pe o parte sufletul, de pe alta corpul.
Eram condiționată dintotdeauna de un refuz al creștinismului și căutările mele mă duceau mai degrabă către înțelepciunea orientală.
Arta (gravura, email) era meseria mea și rațiunea mea de a fi. Îmi permitea să evadez, cel puțin în momentele în care creeam, de durerea mea.
Aveam 59 de ani când partenerul meu de viață, bolnav de trei ani, se afla în spital, la reanimare, în faza finală.
Tumultul mare în care mă aflam părea că a declanșat în mine capacități noi: vedeam la distanță starea în care se afla soțul meu. De fiecare dată, în timpul vizitelor de la prânz puteam constata justețea percepțiilor mele. Mă aflam acasă la noi în timpul marii lui treceri. Eram deci la distanță dar am simțit că murea și că eu îl acompaniam. Mi-a fost dată o viziune clară a lumilor pe care le avea de traversat și am putut să-l consolez arătându-i că grimasele fețelor care-l înconjurau nu erau decât proiecții ale fricii lui. Eram împreună în această călătorie și în timp ce plonjam amândoi într-o lumină incredibilă am zis tare: „ e minunat”. La câteva minute mai târziu m-au sunat de la spital să mă anunțe de moartea lui.
La câteva luni după acest eveniment a început ceea ce veți citi în această carte.
Iată ce s-a întâmplat înainte să înceapă. O viziune interioară s-a derulat în mine, vi-o descriu *:
Sunt tristă, singură, seara în casa mea de la țară. Aud soneria. Merg la etaj și văd lumina sub ușa atelierului meu care dă înspre stradă. Mi-e frică. Dar cobor scara, mă apropiu de ușă și aștept câteva momente cu inima bătând. Împinsă de nu știu ce forță interioară, deschid dintr-o dată...
Continuarea e subiectul Intâlnirilor solare.
 

*Nu e vorba de o realitate fizică ci de o realitate diferită care e pentru mine mai vie decât realitatea obișnuită.