Sfârsit de veac în București

Sfârșit de veac are un ritm bine marcat de scene în care conflictul e psihologic. Sunt scene de luptă, de duplicitate și de strategie, conduse cu mână sigură, în care personajele își confruntă interesele, dar și firea ascunsă. Maestrul de ceremonii este, firește, Urmatecu, plin de vitalitate, neobosit, viclean, calculat, altruist și crud totodată, pe care doar lucrurile neclare, ciudăţeniile, capriciile femeilor, nebunia și moartea îl tulbură, scoţându-l din apele în care se scaldă de obicei. Chefurile uriașe pe care le trage după înmormântări vin din nevoia de a se reechilibra psihic. Dacă boierul Barbu e un Tuzluc, iar Jurubiţa, o Kera Duduca, Urmatecu e un Dinu Păturică infinit mai complicat și mai subtil, realizat la alte dimensiuni fizice și morale. Nu există, cum există de obicei în romanul de acest tip, personaje pozitive ori negative. Nici aplecarea spre caricatură de la romancierii postbelici. Am putea spune chiar că până și cei mai netrebnici sunt priviţi cu anume compasiune. Un element important este acela biografic, care atenuează eventualul spirit critic. - NICOLAE MANOLESCU

Sfarsit de veac in Bucuresti a avut parte, inca de la aparitie de comentarii contradictorii, construite dupa chipul si asemanarea celor care le exprimau. Unii sustineau cauza boierilor si a lumii lui Barbu, pesemne cei nascuti cu acelasi rang. Altii, dintre cei care il infierau furibund pe Urmatecu, incercau sa ascunda ca parintii sau bunicii lor apartinusera aceleiasi categorii, dupa cum scrie Ion Mihai Sadoveanu. In drum spre parvenire, nimic nu-i supara mai mult, ca amintirea celor ce au fost, fie in suflet, fie in minte, fie in purtari. Continuarea romanului a fost Ion Santu, intruchipare a nepotului lui Urmatecu. Nu a existat insa si o ultima parte, astfel ca trilogia proiectata nu s-a realizat.