Spune-mi dacă zâmbești

Parker Grant nu are nevoie de cine știe ce ochelari că să-și poată de seama cum sunt oamenii. Pentru asta a inventat Regulile: nu vă purtați altfel cu ea doar pentru că e nevăzătoare și nu profitați niciodată de ea. Nu veți primi o a doua șansă. Ca să vă convingeți, întrebați-l pe Scott Kilpatrick, băiatul care i-a frânt inima.

Când acest băiat reapare în viața ei pe neașteptate, după o absență de mai mulți ani, Parker își dă seama că există o singură reacție corectă—să-l respingă până când începe să-l doară. Oricum i se pare că are destule pe cap. De exemplu, vrea să se înscrie în echipa de alergări (v-ați prins, ochii nu-i funcționează, dar picioarele, da), le dă sfaturi afectuoase, dar dure, colegilor ei de o naivitate dureroasă și are grijă să-și dăruiască sieși steluțe aurii pentru fiecare zi în care se abține să plângă din cauza morții tatălui său, survenită cu trei luni în urmă. Însă descoperă că nu poate scăpa de trecut și, pe măsură ce află adevărul despre oamenii din jurul ei—despre Scott, despre tatăl ei—Parker își pierde siguranța cu care analizează lumea din jur. Oare lucrurile chiar sunt așa cum par?