The Name of the Wind: Kingkiller Chronicle

Erik Bagy a dat nota:

Ai vrea să afli povestea unui simplu hangiu care a fost în trecut o adevărată legendă? Eu am vrut, și de la început am știut că mă voi afla în tabăra cititorilor care iubesc această serie fantasy, în special acest prim volum. Dar există tabere opuse în ceea ce privește această carte? Da, pentru că nu e o carte pentru toată lumea. E o carte neconvențională, dar totuși respectă anumite "reguli" impuse de genul fantastic. Rothfuss, fiind un maestru al secretelor ascunse în spatele cuvintelor, reușește să se joace cu aceste reguli și să le întoarcă în favoarea sa. Deja cred că se observă cât de important este felul în care această carte este scrisă. Este o carte care îți pune mintea, răbdarea și atenția la contribuție, dar o face atât de subtil prin limbaj încât nu observi, pentru că te simți pierdut prin cuvinte, la fel cum te simți pierdut într-o bibliotecă uriașă. Dar dacă ești aici, înseamnă că nu te deranjează, ba chiar îți surâde ideea de a fi pierdut într-o bibliotecă uriașă. Acesta e sentimentul pe care îl vei simți pe măsură ce descoperi evenimente care l-au transformat pe Kvothe, protagonistul. Firește, apar și întrebări la care nu primești răspuns, ci doar un indiciu subtil care te face să creezi teorii proprii cu privire la tragediile care l-au făcut pe Kvothe să uite de statutul său notoriu, și să aștepte moartea, într-un han care oglindește izolarea lui. Structura cărții este ceva ce mie mi s-a părut original și interesant, fiind de fapt un jurnal de memorii, pe care Kvothe decide să le dicteze unui cronicar în (atenție!), 3 zile, această serie fantasy fiind plănuită ca o trilogie, fiecare carte fiind o zi în care Kvothe își împarte povestea. Citind această carte, vei avea parte de o poveste eroică, o poveste de iubire enigmatică, o tragedie traumatizantă, un mediu academic sever, o rivalitate nesimțită, și chiar și puțină magie, toate acestea găsindu-și un loc bine calculat sub umbrela prozei lui Rothfuss, o proză pe care o pot descrie doar ca pe un fluviu de cuvinte perfecte care curge pe un traseu bine stabilit, fără obstacole. Este ca o gură de aer curat, fiind diferită de majoritatea cărților din același gen, însă spun cu optimism că fiecare cititor poate găsi cel puțin un aspect plăcut în acest roman. Dacă am menționat de tabere la început, subliniez faptul că există și oameni cărora nu le-a plăcut această carte, dar în opinia mea, răbdarea lor a fost de vină. Și până la urmă, e de înțeles. Kvothe și-a împărțit povestea în 3 zile, iar dacă îi dai o șansă, și te conectezi cu ea, înțelegi ce cere de la tine, și ce fel de poveste vrea să îți ofere, s-ar putea să o termin în mai puțin timp de atât. Eu îl recomand cu căldură, și cu siguranță pot spune că este unul din cele mai bune romane pe care le-am citit anul acesta.